Viața domnului Manolescu

Acest Nicolae Manolescu nu are nicio legătură cu celălalt Nicolae Manolescu. S-a întâmplat să aibă același nume. Acest Nicolae Manolescu se descrie un om obișnuit, dar greșește. Nu e un om chiar obișnuit.

Andrei Crăciun

Nicolae Manolescu (64 de ani) este din Câmpulung Muscel, foarte mult timp a locuit și a lucrat în București, și înainte, și după 1989. A făcut Cibernetică și, privind înapoi la anii aceia de la sfârșitul comunismului, spune că în rândul țărilor din Est noi eram sus. A lucrat la Institutul de Cercetări pentru Tehnică de Calcul (ITC) pe Calea Floreasca. Revoluția l-a prins tot acolo, la Institut.

După ’89 a devenit antreprenor, a început să importe piese pentru calculatoare, pe care le asamblau în țară, era foame de computere personale în România, a fost o perioadă tare complicată. Privind din nou în urmă, Nicolae Manolescu spune așa: poate că și asta a contribuit…

Anii ’90 au fost teribili, au fost stresanți, a muncit enorm, a avut suișuri și coborâșuri. Poate că i-a fost încă și mai greu, fiind pionier. Mulți colegi, care n-au avut curajul său de a se avânta în antreprenoriat, au venit mai târziu în echipa sa. Dar, financiar, a ajuns la o stabilitate.

Rețeta bunicului

Mai țineți minte tranziția? Nicolae Manolescu rezumă astfel sfârșitul ei: Prin 2007 se cam împuțise treaba, trebuia să fii la căruța cuiva ca să mai reziști. Nu avea nevoie de așa ceva, a renunțat și s-a dus la Câmpulung, în locurile natale, ca să se liniștească.

După un an de zile de trai liniștit, a realizat că oamenii din zonă aruncau merele, aveau prea multe mere, nu știau ce să mai facă din ele. Și-a adus aminte că bunicul său făcea din mere suc și din sucul acela vin. Vestitul cidru – ei îi ziceau vin de mere. Astăzi e o modă, le place hipsterilor să deguste așa ceva, dar acum un deceniu, domnul Manolescu era iar în avangardă.

După un studiu al pieței de o jumătate de an (a călătorit și în Germania să se informeze), a cumpărat niște utilaje și și-a făcut o mică fabrică de suc/cidru/vin de mere.  

Româneasca

A început să distribuie prin băcănii, până a ajuns distribuitorul unui important centru en-gros. Trata totul ca pe un hobby, fiindcă deja nu mai avea probleme cu finanțele din epoca IT-ului.

Dar acolo, la en-gros, a pățit o românească: au început hienele care fabricau sodă sau ce mai făceau ei – au început să facă și ei cidrul ăsta, au scăzut prețurile, au stricat piața...

Domnul Manolescu a început business-ul cu merele prin 2009 și în 2014 a intervenit boala și a renunțat.  

Au!

În primăvara anului 2014, a început să se simtă rău. A zis că e slăbit, că are nevoie de niște vitamine, astenia de primăvară…

Domnul Nicolae Manolescu e un tip sportiv, făcea (și face încă) ski, înot, baschet, fotbal. Viață activă.

Și-a făcut analizele la București, și chiar pe 27 aprilie, chiar de ziua lui, era o zi vineri, primește un telefon de la clinica medicală… Domnule, trebuie să vedeți un hematolog urgent/ Au!.

Și au! era. Avea leucemie mieloblastică acută (LAM), acum spune că, dacă mai stătea acasă două săptămâni, nu mai era aici să ne povestească.

A mers la Fundeni (n-avea unde altundeva în țară în probleme de hematologie), i-au făcut din nou toate analizele. Spitalul?

Își amintește așa: Spitalul Fundeni arata rău atunci și rău arată și astăzi. Secția de hematologie e OK, dar spitalului nu mai ai ce să-i faci. Trebuie refăcut de la zero! La primul cutremur pică și mor toți cei care sunt acolo. Asta e realitatea, nu trebuie să ne ferim de ea, dacă vrem să schimbăm ceva. A… și cine intră într-un spital de stat, automat ia și o infecție intraspitalicească. E o loterie să scapi – șanse mici!

Frica

Domnul Nicolae Manolescu a luat și el (pioceanicul l-a luat, e nenorocit pioceanicul ăsta), dar a avut și acel mare noroc. I-a venit de hac la Matei Balș, la infecțioase, cu un antibiotic care nu se mai folosea din anii ’60: Bacteriile astea sunt organisme vii, se adaptează la tratamente, așa că trebuie surprinse…Vă dați seama, eu eram programat la transplant într-o lună, aveam imunitatea zero, și m-am mai pomenit și cu chestia asta… Medicii însă au fost extraordinari. Lor n-am ce să le reproșez.

Înapoi la startul luptei!

După diagnosticul de leucemie, a început cu chimioterapia. Luni de zile, ca să fie pregătit în evantualitatea unui transplant de celule stem hematopoietice (care nu se face decât în cazul remisiei totale).

Celulele stem? Habar n-avea, nu știa că există așa ceva pe lume, parcă auzise ceva-ceva, dar… De leucemie, da, știa – ba chiar avea o teamă de boala aceasta, fiindcă în copilărie un coleg a avut leucemie, a scăpat (a ajuns în Franța și s-a tratat acolo) și trăiește până în ziua de azi.

Cum să ne spună domnul Manolescu? Parcă îl obseda cumva leucemia, era boala de care se temea cel mai mult, iar Fundeniul… – spitalul ăsta nu-i plăcea, când avea drum prin zonă, ocolea, prefera traficul greu, doar să nu treacă pe acolo. 

Cu boala, deci: Simplu, spune domnul Manolescu (deși n-a fost deloc simplu), dacă nu făceam față la chimioterapie, nu mai apucam transplantul. Una dintre condiții e să treci de chimioterapie. Îți curăță sângele. Leucemia e cancer de sânge. Mi-au rezistat organele, că putea să îmi cedeze splina.

Pe scurt: Adevărul e că am avut zile!

Încrederea

Dar adevărul mai e și că domnul Manolescu niciun moment nu a crezut că moare, știa că e grav, că e foarte grav, mureau mereu oameni pe lângă el cât era în spital, dar nu… n-a crezut că va muri. Credința? A crezut mai ales în sine, în puterea sa de a nu se da bătut.

După două luni s-a calificat pentru posibilitatea de transplant. A intrat în Registrul donatorilor  de celule stem hematopoietice pentru a-i fi găsit o compatibilitate. Ce e transplantul acesta (https://www.registru-celule-stem.ro/cum-poti-salva-o-viata/intrebari-frecvente/transplantul-medular/)?

Transplantul de celule stem hematopoietice sau transplantul medular cum mai este cunoscut – ne povestește domnul Manolescu – e singurul care se face cu pacientul în stare de conștiență, plus cel care donează, un donator compatibil, trebuie să existe.

După o lună de zile i s-a găsit un donator în Germania. Era donator din conștiință, înțelegeți? Făcea treaba asta din conștiință, ca să salveze o viață! Donarea de celule stem presupune să stai cinci zile în spital, nu e chiar așa, ca la plimbare…

Trauma

Și aici ajungem la singura problemă pe care domnul Manolescu o mai are în trena cancerului său vindecat, e o problemă pe care nu o înțelege: de ce nu se pot vedea, el și donatoarea din Germania? Până la urmă sunt rude de sânge. Nu înțeleg de ce să nu…

A avut o poză de-a nemțoaicei, au corespondat, dar numai intermediat de cele două Registre, nu s-au văzut deloc. Femeia are doi copii deja, ultima scrisoare a primit-o de la ea acum câteva luni. Faptul acesta, că nu și-a întâlnit salvatoarea, îl resimte ca pe o traumă.

Sângele

Din timpul petrecut în spitale, domnul Manolescu a rămas cu această concluzie: spitalele din România sunt la pământ, medicii sunt OK, dar de multe ori, ce e sub medici e personal slab pregătit (mai ales ca să respecte condiții de igienă…).

Păi, ce să ne mai spună, că nici sânge n-avem. Și-a adus, practic, de acasă, tot sângele de care a avut nevoie în lunile de tratament. Soția s-a zbătut să-i găsească donatori. Eu aveam probleme dacă mai apuc a doua zi, dar trebuia să mă agit și să-mi găsesc donatori de sânge, aici suntem, domnilor. A umblat soția prin prieteni, firme…

Apoi, alta, că românii mai sunt și bolnavi: 90% dintre cei care s-au dus să doneze sânge erau bolnavi – le-a găsit câte o boală la fiecare, nu puteau dona, pur și simplu, e incredibil!

Problema

Și aici ajungem la fondul problemei – nu suntem educați medical, nu știm nimic, se revoltă domnul Manolescu! Și ce ar trebui să știe oamenii?

Ar trebui să știe că dacă donează sânge, dacă donează celule stem (https://www.registru-celule-stem.ro/cum-poti-salva-o-viata/intrebari-frecvente/) poate să salveze o viață, dar românul – nu! Îl intersează să mănânce și să i se dea o pungă de un leu. Dacă nu îi dai  o zi liberă și două fripturi, nu se duce să dea sânge. La celule stem ce să îi dea? O casă?

Procesul de vindecare de după transplant – a durat un an. Corpul putea să respingă celulele stem sănătoase. Din nou, a avut noroc.

Stelele

În spital, domnul Manolescu vorbea cu un psiholog – văd că simțiți bine?/ da, ce să fac?.

Citea pe atunci o carte a lui Steve Jobs – care murise de un cancer la pancreas. Interesantă ca mod de gândire, era în engleză, citeam la ea, mai aveți tăria să citiți și în engleză?, mă întreba psihologul. Păi, de ce să nu am? De ce mă întrebați, vreți să mă demoralizați?

De când s-a vindecat, domnul Manolescu n-a mai făcut nimic. Literalmente. Am zis că, dacă scap, mă bucur de viață, și așa am făcut, m-am bucurat de viață, nicio activitate, nimic, doar hobby-uri.

S-a apucat de astronomie, și-a cumpărat telescoape, stă pe terasa casei sale din Câmpulung și se uită la stele.

Epilog

Domnul Manolescu are o fată care s-a măritat și, în anul când era el în spital a născut, o fiică. Acum, fata, ginerele și nepoata domnului Manolescu locuiesc în Madrid, Spania. Au plecat tocmai fiindcă au văzut ce înseamnă sistemul de sănătate din România.

Domnule, știi cum e? Parcă faci slalom printre pereții ăia de spital dărăpănați, nenorociți, multă vreme am avut coșmaruri…

Totuși, totuși, domnule Manolescu, ce e de făcut?

Cetățenii să se informeze – dacă te uiți la televizor vezi numai reclame la medicamente, adică te îngrijești după ce ești bolnav!… Asta cu celulele stem ar trebui să fie pe televizor în fiecare zi până ne intră în subconștient. Educația asta medicală preventivă e foarte importantă. Educația cetățeanului să doneze sânge… Din păcate, sângele nu se poate fabrica. Numai de la om poți lua ca să dai la alt om.

Deocamdată, atât.